SCUMPĂ CASĂ

SCUMPĂ CASĂ

Ce monoton; câtă linişte şi câtă amăgire;
Singur mă culc, mă trezesc, şi nu eşti lângă mine!
Ah! Ce dor m-a cuprins, şi ce durere sufletească,
Totul e pustiu, şi fără tine-i goală-a noastră casă.

Stau la fereastră în speranţa că am să te zăresc,
Geamul e opac şi prin el nu pot pe tine să te privesc;
Şi până azi, toate lucrurile parcă s-au şi învechit
De când pe la casa noastră tu nu ai mai venit.

De ce atâta linişte în zadar, şi de ce atâta haos?
Toate s-au oprit în loc, şi timpul este în repaos;
Ce dezamăgire şi ce păcat că nu mai vrei să vii!
Neîntorcându-te, pe mine mă vei dezamăgi.

Flori de mucegai au făcut pereţii camerei în care-
Demult, ne iubeam dar ah! Mai contează oare?
Ce stricăciune! O, casă veche! Scârţâie podeaua ta;
Spune-mi tu dacă va reveni vreodată iubirea mea!

Porţelan ciobit, căzut şi prăfuit de atâţia ani
Ştiu că nu s-a meritat să dau pe tine bani;
Aşa cum n-ar fi trebuit să trec pe-acasă acum,
Căci de la plecarea noastră, n-a rămas nimic bun.

Închid în urma mea uşa de lemn scârţâitoare,
Şi tristă mă întreb cine-o va mai deschide oare?
El a plecat atunci în grabă, şi a uitat adresa ta!
Dar eu, poate am să te revăd odată, casa mea!
2011

Beatrice Lohmüller